Tragedia copiilor

Sa le vorbesti astazi adolescentilor despre trezirea instinctelor si despre viata
sentimentala, despre limite si tabu-uri, pare, iarasi, anacronic. Textul lui Frank Wedekind, scris la inceput de secol XX, cand tensiunile dintre educatia stricta din familie si scoala si "desteptarea" instinctelor facea victime in randul adolescentilor, adus pe scena de la Braila de regizorul Victor Ioan Frunza, se dovedeste insa una dintre cele mai serioase propuneri teatrale ale momentului.
Spectacolul montat la Teatrul "Maria Filotti", o "tragedie a copiilor" cum este subintitulat, transforma drama unor copii
de 14 ani intr-o problema a intregii omeniri. Regizorul, departe de a inchide tragedia intre peretii unei scoli din secolul trecut, o muta in plina epoca a "revolutiei sexuale
" si ii rafineaza sensurile. Nimic melodramatic in spectacolul lui Victor Ioan Frunza. Doar o poveste spusa simplu si firesc despre acel copil pe care cu totii l-am ucis in noi la momentul cand "primavara" ne-a "desteptat" simturile. Despre acel moment cand lumea toata se schimba dintr-odata, iar corpul devine si inchisoare, dar si poarta spre capatul lumii.

In decorul realizat de Adriana Grand (nominalizata la premiul UNITER pentru acest spectacol), o sala de clasa care in final se transforma in cimitir, tragedia copiilor, asa cum este gandita regizoral, se asaza fara ezitari. Imaginea scenica se naste firesc din cuvant, fara sa plateasca tribut vesnicelor incercari ale teatrului contemporan de a lasa cuvantul deoparte in favoarea imaginii.
In sala de clasa cu banci inghesuite, in care aerul insusi pare sufocat, adolescentii lui Wedekind isi traiesc povestea transpusa in alt secol. Fara iubire, fara parada de sentimente, Wendla, fetita de 14 ani care descopera prea devreme cum e sa devii femeie, victima a unei educatii stramte si a lipsei de comunicare dintre generatii, va plati cu viata curiozitatea. In scoala in care elevii si profesorii schimba in permanenta rolurile trecand pe rand in banci si la catedra, in care dramele fiecaruia le sunt predate celorlalti si scrise cu litere mari pe tabla, singura salvare este lumina de dincolo de usa, asa cum este gandita scenic de Adriana Grand. Iesirea nu se poate face decat in doua directii: maturizare sau cimitir. Montarea lui Victor Ioan Frunza nuanteaza fiecare traire a personajelor, accentele se simt exact in momentele potrivite, povestea curge simplu, iar lucrurile profunde se dezvaluie de la sine. Fara sa transforme in melodrama o intamplare care astazi este subiect de stiri senzationale, (o fata de 14 ani ramane insarcinata cu un coleg de clasa si moare in urma unui avort nereusit), spectacolul de la Braila propune spre meditatie si dezbatere o problema veche de cand lumea, poetic denumita "desteptarea primaverii".
Iar optiunea regizorului de a avea in scena, pe langa actori profesionisti, un grup de elevi aduce montarii o prospetime aparte. In rolul Wendlei, Nicoleta Lefter, intre candoare si traire intensa, isi sustine partitura fara ezitari. Tulburat si la fel de serios sustinut este si rolul lui George Costin, un Melchior care-si traieste povestea shakespearian si freudian, la o varsta la care marile intrebari de-abia isi cauta drum. Iar tragedia copilaros-naiva a lui Moritz Stiefel, elevul care se sinucide pentru ca nu a reusit sa promoveze clasa, este atat de sensibil interpretata de Radu Micu (foto dreapta). Iubirea, sexualitatea, revolta unei lumi a copiilor carora li se spune inca povestea cu barza atunci cand vine pe lume un copil, inocenta, moartea se regasesc toate in strigatul Wendlei, inaintea avortului pe care nu-l intelege. Iar mormintele care in final iau locul bancilor ascund tot atatea drame care isi cer dreptul la a fi dezvaluite.